ZILE DE POMENIRE PENTRU CEI ADORMIȚI

Potrivit credinței noastre, viața omului nu se încheie cu moartea trupului, ci, prin suflet, se continuă existența și dincolo de hotarele vieții pământești. De aceea purtarea de grijă a Bisericii se extinde și dincolo de mormânt manifestată în rugăciunea de pomenire a celor răposați, mijlocind pentru odihna și iertarea păcatelor lor. Toate slujbele făcute după înmormântare, poartă nulele general de  parastas,  de la cuvântul grecesc ”parastasis” care semnifică mijlocire pentru cineva, deci mijlocire înaintea Lui Dumnezeu. [1]

Învățătura creștină cere un respect absolut față de trup după moarte deoarece, potrivit Sf. Ioan Gură de Aur, „moartea nimicește ceea ce este stricăcios în noi, dar nu nimicește propriu-zis trupul”[2] acesta urmând să fie reunit cu sufletul la învierea de obște. 

Parastasul pentru cei mutați la Domnul are două conotații. El arată, pe de o parte, grija noastră şi respectul pentru cei care ne-au fost sprijin în această viață trecătoare, aducând totodată în faţa Domnului nostru Iisus Hristos iertarea pe care o primesc prin rugăciunile de dezlegare, implorând pe Mântuitorul pentru aşezarea sufletelor lor „în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinul”. Sufletele celor mutaţi la Domnul aşteaptă de la noi rugăciunea şi milostenia făcută în numele lor, ca jertfă adusă lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor. Din acest motiv noi aducem ofrande la biserică la rugăciunea parastasului pentru a le sfinţi şi pentru a le împărţi celor nevoiaşi, zicând de fiecare dată când oferim, sintagma „de/ pentru sufletul lui (nume)”.

Zilele în care se fac parastase

În privința zilei săptămânale în care trebuie și putem să facem parastasele, aceasta este sâmbăta ‒ zi închinată din adâncă vechime pomenirii morților, întrucât în această zi Mântuitorul Iisus Hristos a coborât cu sufletul la iad pentru a-i elibera pe cei din veac adormiți.  Lucrul acesta ni-l amintesc și cântările de la slujba Vecerniei și Utreniei sâmbetelor din Octoih, în care îi mărim pe sfinți și ne rugăm pentru morți. De aceea este bine să facem slujbele de pomenire, pe cât este posibil, în zi de sâmbătă.[3]  „Sîmbăta facem totdeauna pomenirea sufletelor celor adormiți căci sâmbătă înseamnă în limba ebraică odihnă. Așadar facem in ziua de odihnă a zilelor, rugăciuni pentru cei ce au murit, deoarece ei s-au odihnit de toate lucrurile pământești și de toate celelalte. Iar pomenirea lor s-a sânduit să se facă în zi de sâmbătă. [4]

Cu toate aceste există astăzi situații în care se săvîrșesc partastase și duminica. Săvârșirea parastaselor în zi de duminică este admisă ca o excepție sau pogorământ pentru cei care din motive intemeiate nu pot veni sâmbătă la biserică.[5]

Dar, în special, sâmbăta dinaintea Înfricoșătoarei Judecăți și Sâmbăta Rusaliilor sunt rânduite pentru pomenirea moșilor și strămoșilor noștri cei din veac adormiți, zile care poartă denumirea de moșii de iarnă și moșii de vară, ori sâmbăta sufletelor. În cartea de cult numită Triod sunt menționate și motivele pentru care a fost rânduită astăzi această pomenire, astfel Sfinții Părinți, „mânați de dragostea de oameni și fiind învățați de Sfinții Apostoli, au hotărât ca întreaga Biserică să facă pomenire de obște pentru toți aceștia, fiindcă n-au avut parte de slujbele cele rânduite, din pricina unei întâmplări oarecare, să fie cuprinși în pomenirea obștească de acum. De asemenea, a fost rânduită pomenirea celor adormiți în această zi „pentru că mâine are să se prăznuiască a doua venire a lui Hristos; prin aceasta, Biserica înduplecă pe Înfricoșătorul și Dreptul Judecător ca să aibă față de suflete obișnuita Sa milă și să le așeze întru desfătarea cea făgăduită”, dar și pentru că în Duminica următoare se pomenește izgonirea lui Adam din Rai, „de aceea izvodesc, prin prăznuirea de azi a tuturor morților, o oarecare odihnă și popas, punând astfel, prin odihna de azi, sfârșit tuturor prăznuirilor faptelor săvârșite de Dumnezeu pentru mântuirea noastră”.[6]

Soroacele sau termenele pentru pomenirea individuală a morților.

După tradiția veche și generală a Bisericii Ortodoxe, pomenirea mortului se face prin rugăciuni și slujbe la următoarele termene:

1. La 3 zile după moarte (care coincide, de regula, cu ziua înmormântării), in cinstea Sfintei Treimi si a Învierii din morți a Mântuitorului a treia zi.
2. La 9 zile după moarte, ca răposatul sa se învrednicească de părtășia cu cele 9 cete îngerești si in amintirea ceasului al 9-lea, când Domnul,
   înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul pe care ne rugam
   sa-l moșteneasca si morții noștri.
3.  La 40 de zile (sau șase săptămâni), in amintirea Înălțării la ce a
   Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere, pentru ca tot așa sa se înalte si sufletul răposatului la cer.
4. La trei, șase si noua luni, in cinstea Sfintei Treimi.
5. La un an, după exemplul creștinilor din vechime care anual prăznuiau
   ziua morții martirilor si a sfinților, ca zi de naștere a lor pentru viața de dincolo.
6.  In fiecare an, pana la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuala
   amintind de cele 7 zile ale creației.

Pe lângă aceste semnificații ale soroacelor, mai există explicații care le leagă de parcursul sufletului după moarte. Astfel Sf. Teofan Zăvorâtul, citînd din Sfinți Părinti precum, Sf. Efrem Sirul ( sec. III) Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Macarie cel Mare, Sf. Isaia ( sec. VI-lea), Sf. Grigorie Dialogul (Sec. VII), ne spune ca pomenirea la trei zile se face pentru că atunci incepe sufletul călătoria spre cer, trecând prin vămile văzduhului, la nouă zile pentru că atunci sufletul se înfățișează înaintea Lui Dumnezeu după ce a vizitat Raiul, apoi la 40 de zile pentru că atunci are loc judecata particulară si se rânduiește locul unde va sta până la învierea morților.[7]

Zile in care nu se fac parastase.

Există însă și zile din an in care rânduiala Bisericii interzice săvârșirea pomenirilor pentru cei morți. Aceste sunt legate de pomenirea unor evenimente din viața Bisericii în care primează fie bucuria invierii fie tristețea pentru pătimirile Mântuitorului.

1. În cele 12 zile dintre Naștere și Bobotează pentru că bucuria duhovnicească a celor două mari sărbători nu se potrivește cu doliul pentru cei morți;
2. La praznicele impărătești:

1. 8 septembrie, Nașterea Maicii Domnului
2. 14 septembrie, Înălțarea Sfintei Cruci
3. 21 noiembrie, Intrarea Maicii Domnului în Biserică
4. 25 decembrie, Nașterea Domnului (Crăciunul)
5. 6 ianuarie, Botezul Domnului
6. 2 februarie, Întâmpinarea Domnului
7. 25 martie, Bunavestire
8. Duminica Intrării Domnului în Ierusalim (Duminica Floriilor)
9. Patruzeci de zile după Paști, Înălțarea Domnului
10. Cincizeci de zile după Paști, Pogorârea Duhului Sfânt
11. 6 august, Schimbarea la Față
12. 15 august, Adormirea Maicii Domnului.

1. În Săptămâna Pătimirilor și toată Săptămâna Luminată, adică din Sîmbăta lui Lazăr până la Duminica Tomii pentru că în Săptămâna Pătimirilor primează doliul pentru moartea Mântuitorului, iar în Săptămâna Luminată bucuria pentru învierea Domnului nu trebuie umbrită de jalea pentru morții noștri.
2. In tot Postul Mare nu se fac parastase în zilele de rând (luni – vineri inclusiv) în care se face Liturghia Darurilor deoarece parastasul este legat de Liturghia deplină (A sf. Ioan sau Sf. Vasile) care in timpul Postului Mare nu se săvârșește decît sâmbătă și duminică conf. Can 49 al sinodului din Laodiceea și 52 Trulan. Toate soroacele care cad in zilele de rând din acest răstimp se amână pentru sâmbăta următoare.

Tipicul cel Mare si Pravila bisericeasca (1031) a lui Nicodim Sachelarie
prevăd o singura excepție: daca decesul se întâmpla in mijlocul săptămânii
din Postul Mare, "acestuia nu i se face pomenirea cea de a treia zi pana vineri
seara, când se va face parastasul lui. Iar sâmbăta cea viitoare a săptămânii a
doua, i se face pomenirea de 9 zile. Iar cea de 40 de zile se face când i se vor
împlini numărul zilelor lui. Iar prinoasele si pomenirea lui se încep de la
Duminica cea noua (a Tomii) până la împlinirea zilelor celor 40"[8].

În zilele și perioadele menționate, morții pot fi pomeniți nominal numai în taină, la Proscomidie, și la momentele din cursul liturghiei prevăzute de tipic.[9]