Pr. Damian Constantin Cătălin
,, Roman de origine, pretor și prefect al Romei, monah, episcop și șef de o rară energie a Bisericii Latine, Sfântul Grigorie s-a impus contemporanilor prin evlavia sa, caritatea sa, patriotismul său cald, geniul său organizator și administrativ în Biserică, puterea sa misionară, prin răbdarea sa, voința sa inflexibilă, disciplina și apărarea canoanelor, prin orizontul său ecumenic și înțelepciunea sa.”
În descrierea Sfântului Grigorie făcută de patrologul român Ioan G. Coman se accentuează nu atât latura duhovnicească, cât aportul său în organizarea și administrarea Bisericii și a credincioșilor pe care îi păstorea, calitatea de păstor de suflete fiind definitorie întregii activități a Sfântului. Privind spre operele sale vom vedea interesul vădit pentru pastorație. Deși multe dintre opere cuprind opinii pastorale, lucrarea ,, Cartea regulei pastorale” este întru-totul dedicată acestei problematici. În cuprinsul acesteia sunt prezentate principiile pastorale și actualitatea lor, sfaturi pastorale, referiri la personalitatea preotului sau îndrumări pentru viața preoțească.
Opera Sfântului Grigorie Dialogul nu este o prezentare obscură a atribuțiilor, îndatoririlor și privilegiilor preoților, ci reprezintă un contact viu cu viața și problemele preoțești, în unele cazuri dând chiar sfaturi practice pentru rezolvarea anumitor probleme. Curăția în gânduri a păstorului de suflete este o idee des întâlnită la Sfântul Grigorie:,, Păstorul trebuie să fie curat în gândurile sale. Întotdeauna! Nu trebuie să fie pătat de nicio necurăţie, dacă scopul slujbei pe care a primit-o este acela de a şterge pata murdăririi şi din inimile altora”. Îndemnul este imperativ, arătând astfel importanța procesului de păstorire, fiind conform cu textul scripturistic Isaia 52, 11:,, Curăţaţi-vă voi, cei ce duceţi vasele Domnului!”. Imaginea sugestivă a purtării vaselor vii (credincioșii) de către păstori arată pe de o parte cinstea celor dintâi de a fi vase ale Domnului, și responsabilitatea celorlalți de a-i înfățișa Domnului în forma cât mai bună cu putință: ,, Poartă vasele Domnului toţi aceia care, prin viaţa lor, primesc să conducă spre sanctuarele veşniciei sufletele credincioşilor lor. Ei înşişi trebuie să se convingă cât de curaţi trebuie să fie aceia care, în virtutea unei obligaţii personale, au datoria să ducă vasele cele vii în templul eternităţii”.
Grija pentru păstrarea curăției lăuntrice reprezintă o asumare, o înțelegere și o afirmare a vocației păstorului:,, Cel care doreşte să devină preot trebuie să trăiască în duhul sfinţeniei lui Hristos. Sfinţenia este idealul vieţii fiecăruia... Este rodul echilibrului şi armoniei dintre suflet şi trup, realizându-se prin renunţarea şi subjugarea a tot ceea ce duce la păcat şi participarea existenţială la viaţa şi desăvârşirea celor din jur”.
O altă idee presupune ca păstorul să nu se limiteze doar la potențarea curăției interioare, ci să dea pilde concrete comunității pe care o păstorește:,, Orice faptă, gest sau cuvânt ale preotului formează un întreg complex de îndemnuri şi pilde morale”. O neconcordanță a faptelor păstorului cu trăirea sa interioară ar pune sub îndoială sănătatea sa sufletească. Păstorul are mereu la îndemână puterea exemplului, fiind cunoscut faptul că: ,,Turma care urmează cuvântul şi purtarea păstorului înaintează în viaţa duhovnicească mai mult văzând pilda acestuia decât auzind numai îndemnurile. Slujba lui îl constrânge să înveţe adevăruri sublime, dar tot din acelaşi motiv trebuie să se silească să dea şi cea mai frumoasă pildă”. Slujirea și bucuriile acesteia sunt pentru preot izvoare de pilde pentru comunitatea sa. Prin exemplul său, preotul „ne arată toate potecile care ne duc sus; ne îndreaptă privirile, în drumul spre înălţime, spre toate frumuseţile lui. Şi are muntele acesta al preoţiei frumuseţi chiar de la poalele lui! Ne arată frumuseţile, dar ne atrage luarea-aminte şi asupra primejdiilor... Să nu fim nici totdeauna cu ochii pe sus, dar nici numai cu ochii la picioare”. Ideea de exemplu trebuie să se materializeze din faptul că păstorul se împărtășește din sublimul preoției, din frumusețea și înălțimea tainelor, și dorește să le împartă fiilor păstoriți. Comparând ceea ce este cu ceea ce ar trebui să fie, păstorul ajunge la responsabilizare, la cunoașterea prerogativelor sale, și este constrâns ,, să săvârşească el însuşi cu fapta ceea ce a cerut altora cu graiul”.
Se vorbește apoi despre ideea că misiunea preotului este de a fi printre oameni şi pentru oameni, de a înţelege ceea ce e omenesc, dar şi de a susţine umanul spre aspiraţia sa divină. Apropierea păstorului de fiecare membru al turmei cuvântătoare este una din regulile de bază ale pastoraţiei, preluată şi trăită ca unul din sensurile preoţiei. Aproape de griji şi bucurii, alături la necazuri şi la depăşirea lor, pentru ei şi pentru mântuirea lor, sunt idealuri sau etape pe care preotul le are de împlinit, conform cu spusele Sfântului Apostol Pavel: ,, De acum nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine “.(Galateni 2, 20) Compătimirea este un alt semn al dragostei păstorului și are ca efect apropierea față de el a păstoriților, dând prilej ca trăirea suferințelor și încercărilor să devină prilej de biruință pentru întreaga comunitate. Compasiunea, mai apoi, ilustrează latura vizibilă a dragostei de semeni a păstorului. „Iubirea atinge înălţimile cele mari, atunci când se apleacă cu milostivire asupra necazurilor celor de jos. Şi cu cât cineva se apleacă cu bunăvoinţă asupra slăbiciunilor altora, mai ales câştigă pe cele înalte. Aceasta este măsura puterii de înălţare spre cele înalte” .
Compasiunea și compătimirea devin semne ale legăturii comunității cu ajutorul rugăciunii. O prioritate a pastorației este capacitatea de a se ruga a preotului, însuşirea sa de rugător alimentând întreg procesul de formare duhovnicească pe care îl duce în rândul credincioșilor: „Unui om sfânt, pregătit pentru o viaţă în Dumnezeu, îi ajunge rugăciunea, puţine cuvinte şi lacrimi, pentru a dobândi lesne ceea ce îşi doreşte de la Dumnezeu”. În progresul duhovnicesc, rugăciunea este esențială și implică o mare responsabilitate din partea celui ales să conducă, să îndrume, preotul nu este nimic altceva decât cel care ţine locul Mântuitorului şi mijloceşte între Dumnezeu şi om şi oferă lui Dumnezeu mântuirea celor care i s-au încredinţat lui. O altă idee pastorală o reprezintă echilibrul de care trebuie să dea dovadă păstorul, atât în viața personală și interioară, cât mai mult în formarea duhovnicească a credincioșilor: „Statura duhovnicească a preotului este dată de modalitatea în care şi-a înţeles rostul său, de felul cum şi-a descoperit şi şi-a urmat vocaţia, precum şi de suma calităţilor cu care s-a înveşmântat. Însuşirile cu care s-a făcut cunoscut şi cu care doreşte să-şi înnobileze misiunea se cer mereu alimentate de acel crez paulin: Iată, vin să fac voia Ta, Dumnezeule (Evrei 10, 9)”. Echilibrul trebuie să se regăsească și în relația vieții veșnice cu cea trecătoare, pentru ca nici una să nu fie neglijată: „Aşa trebuie să fie conducătorul de suflete încât nicicând activitatea din afară să nu-i stingă şi să-i mortifice grija pentru viaţa interioară. Dorinţa de a se închide şi izola într-o viaţă de rugăciune nu poate îndepărta pe păstor de la problemele vieţii zilnice”. Acest echilibru este necesar să se regăsească și în aspectele vieții pământești, respectiv viața interioară și cea exterioară, prioritizarea uneia făcându-se într-un moment când problemele o cer. Învățăturile Sfântului Grigorie cel Mare sunt complexe în privința opiniilor pastorale, în jurul ideilor-nucleu precum echilibrul preotului sau curăția interioară a acestuia, țesându-se idei, îndemnuri și clarificări ce tratează atât viața interioară, cât și viața interioară, atât entitatea păstorului, cât și cea a turmei, atât concretul, cât și abstractul.Ideile pastorale sunt luate din slujirea Sfântului Grigorie, dovada făcând-o nuanțările de tot felul în relația păstorului cu sine, cu Dumnezeu și cu Biserica.
În încheiere, voi prezenta un cuvânt al lui Alexandru Moisiu privind sfaturile pastorale ale Sfântului Grigorie Dialogul, pentru ideea actualității acestora: „Sfaturile pastorale pe care Sfântul Grigorie Dialogul le-a dat... ne-au rămas şi nouă, celor de azi, ca o sfântă moştenire. Aceste sfaturi îşi păstrează întreaga lor actualitate. Şi atunci, ca şi în timpurile noastre, munca preoţească era grea, fiindcă în multe suflete ale credincioşilor din acele timpuri stăpâneau aceleaşi patimi care stăpânesc şi în sufletele credincioşilor din zilele noastre, minţile lor erau frământate de aceleaşi îndoieli ca şi ale noastre, inimile lor erau cuprinse de aceleaşi dorinţe după deşertăciunile lumii”.
Bibliografie:
Izvoare
1. Sfânta Scriptură sau Biblia, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008.
2. Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea regulei pastorale, Traducere, prefață și note de Pr. Prof. Alexandru MOISIU, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1996.
Periodice
3. BĂLĂCEANU, Pr Drd. Ion, Principii pastorale în opera ,,Cartea regulii pastorale” a Sfântului Grigorie cel Mare și actualitatea lor, în Biserica Ortodoxă Română, anul C, 1982, nr. 3-4, martie-aprilie.
4. COMAN, Ioan G., Din izvoarele credinței noastre. Sfântul Grigorie cel Mare în teologia românească, în Studii teologice. Revistă a institutelor teologice din Patriarhia Română, seria a II-a, an XXXVII, 1985, nr. 3-4, martie-aprilie.
5. MOISIU, Pr. Asist. Dr. Alexandru, Sfaturile omiletice și pastorale ale Sfântului Grigorie Dialogul, în Mitropolia Ardealului, anul II, nr. 1-2 , ianuarie-februarie, 1957, nr. 1-3.
6. MOISIU, Pr. Asist. Dr. Alexandru, Sfântul Grigorie cel Mare, îndrumător al vieții preoțești, în Studii Teologice, seria a II-a, an X, 1958, nr. 9-10.
